Recital Maxim Belciug

Maxim Belciug într-un recital solo. Adică – cu vorbele lui Borges – „muzeu himeric de forme inconstante” și „grămadă de oglinzi sparte”. Soare pe ploaie, cu chitara purtată în piept, între un ieri adânc dar senin și un azi zbuciumat. Sau „muzică ce se încăpăţânează să sune altfel decât cea izvorâtă din trecerea mai mult sau mai puţin ritmată a arginţilor sunători dintr-o mână în alta”, cum spunea, cândva, însuși chitaristul.

Întâlnirea cu Maxim Belciug, într-un recital de chitară solo, este pur și simplu o desfătare. Dacă, în formulele de duo cu care ne-a obișnuit în ultimul timp, chitaristul caută cu eleganță să-și pună în valoare partenerul, punctul de sublim nu i se oferă decât în ocaziile în care se regăsește singur cu chitara sa. Sunt momentele sale de sinceritate totală, când lasă în urmă constrângeri și mode și își permite să viseze din vârful degetelor. Iar visele sale sunt molipsitoare. O fi poate sonoritatea specială a chitarei, atât de diferită de timbrul cunoscut al unei viori sau al unui pian, ori îmblânzirea totală a tehnicii care pe mulți instrumentiști îi ține captivi, însă la Maxim Belciug un lucru e cert: chitara plânge, și iubește, și dansează pe una și o mie de voci, ca o orchestră ireală care atacă pasional, fără să-i pese de drumul înapoi. Lipsite de luciul exterior al punerii în scenă, recitalurile sale oferă în schimb prilejul intimității cu o fantezie. Fantezia unui artist pentru trăirea muzicii. Un răgaz de visare și apoi lumea se poate întoarce la indiferența sa.